Zâna dansa în aer ca o balerină învăluită într-un fular lung și strălucitor, care se zbenguia vesel, aproape la fel de energic ca ea însăși. Fulgii pluteau în voie, iar picioarele ei abia atingeau pământul, când dintr-o dată...

– Buuuf! Puf! Paf! se auzi de undeva din spatele unui nămete uriaș.

Zâna se opri curioasă, iar din spatele grămezii de zăpadă apăru Prâsnel, elful neîndemânatic. Cu o privire jucăușă și ușor frustrată, el se rostogolea mai mult decât mergea, încercând să navigheze prin omăt.

– Oaaaa! țipă caraghios și panicat elful, oprindu-se cu fața adâncită în zăpadă.

Zâna izbucni într-un râs cristalin și melodios. Prâsnel nu s-a descurajat și s-a ridicat repede, scuturându-și agitat haina. Căciula lui verde, plină de zăpadă, îi căzuse pe ochi, așa că acum încerca să vadă cu unul singur care abia răzbătea de sub marginea căciulii.

– Prâsnel, iar te-ai ciocnit de un morman de zăpadă? E al treilea azi! râse ea, făcând piruete în jurul lui.

– Nu e vina mea, zăpada asta mă urmărește! replică Prâsnel, încercând să-și așeze căciula plină de nea pe cap.

În mijlocul agitației, nu scăpă din mâini morcovul și hârtia mototolită. Privind triumfător spre Zână, el sări înaintea ei.

– Uite ce am! a exclamat entuziasmat, împrăștiind zăpadă în toate direcțiile.

– Ce-ai acolo, Prâsnel? întrebă Zâna, cu o sprânceană ridicată.

– O întrebare! Am o întrebare deosebit de importantă! M-am împiedicat de rădăcina unui venerabil stejar, cu trunchiul imens și crengile răsucite, care părea să râdă de mine, punându-mă să răspund la întrebarea „De ce unele ființe sunt bune, iar altele rele?”

Zâna îl privi curioasă.

– Și ce i-ai spus?

Prâsnel își încruntă sprâncenele, distrat de amintire, dar și puțin îngrijorat de reacția stejarului.

– I-am răspuns că poate dacă își transformă scoarța toată în ciocolată, ar putea face o faptă bună! spuse Prâsnel, mângâindu-și burtica și făcând ochii mari.

Zâna, veselă, își îndreptă privirea spre pădurea albă, plină de mistere. Un vânt ușor adia, făcând crengile să foșnească, adăugând un aer fantastic.

– Hmm... Prâsnel, hai să ne așezăm lângă foc. Îți voi spune o poveste care cred că te va ajuta să înțelegi mai bine. spuse Zâna, îmbrățișând atmosfera misterioasă a pădurii acoperite de zăpadă.

Cei doi s-au așezat lângă focul care trosnea jucăuș, iar Zâna a început să povestească, cu o voce dulce, răsunând ca un colind.

– Era o iarnă geroasă, la fel ca acum, iar pădurea era acoperită de troiene înalte, transformând totul într-un peisaj feeric. Vulpea Vica alerga de zile întregi, căutând ceva de mâncare. Flămândă și foarte obosită, a ajuns la scorbura bufniței Sofia.

Vulpea, tremurând din toate încheieturile și cu dinții clănțănind, i-a cerut bufniței adăpost:

– Sofia, te rog, lasă-mă să mă adăpostesc la tine până trece viscolul! ceru vulpea, disperată.

Bufnița, o creatură înțeleaptă și prudentă, a privit-o suspicioasă, reflectând asupra intențiilor vulpii.

– Vica, tu ești o vulpe, iar vulpile sunt șirete! Poate că vrei doar să mă păcălești... răspunse bufnița, precaută.

– Nu, nu! Promit că nu-ți voi face nimic rău, doar vreau să mă încălzesc puțin și poate să primesc ceva de mâncare. Te rog, doar pentru o noapte! pledă vulpea, cu o voce plină de căință.

În realitate, Vica avea un plan ascuns. Flămândă din cauza iernii grele și obosită de respingerile repetate, era hotărâtă să folosească viclenia pentru a obține hrană, însă simțea că își calcă propriile principii.

– Bine, dar doar pentru o noapte! cedă bufnița, cu o ușoară îndoială, adăugând – Și-ți voi da și ceva de mâncare. Nu am mult, dar e destul cât să ne ajungă pentru această seară.

Vica, având stomacul gol și cu gândul la iarna grea care o împiedicase să găsească mâncare, se confrunta cu o decizie dificilă. "Ce să fac? Dacă fur, Sofia se va supăra pe mine... Dar dacă nu iau mâncarea, voi muri de foame. Am încercat să fiu cinstită, dar nimeni nu mi-a dat o șansă..." gândea vulpea, mușcându-și buzele de îngrijorare.

Cu un oftat greu, Vica întinse gheara spre proviziile bufniței, dar inima îi bătea puternic. Ceva din adâncul ei părea să protesteze, de parcă conștiința ei nu voia să accepte acest act de înșelăciune.

A doua zi, dimineața, bufnița Sofia descoperi că proviziile ei fuseseră furate. Se simțea trădată și dezamăgită. Privind resturile din scorbura ei, oftă adânc.

– Hoh! Ce neplăcut! mormăi bufnița, clătinând din cap. – Ce mă fac eu acum? Nu mai pot avea încredere în nimeni!

Prâsnel interveni curios, strălucind de nerăbdare să afle continuarea poveștii.

– Dar, Zâno, Vica nu avea altă opțiune? întrebă el, încruntat de compasiune.

– Poate că, la un moment dat, ea a încercat să fie bună, dar lumea a fost prea aspră cu ea. Însă asta nu justifică înșelăciunea. A ales o cale greșită pentru a se proteja. explică Zâna, cu blândețe.

Câteva zile mai târziu, un iepuraș mic și pufos, pe nume Nor, alerga prin troiene, căutând cu disperare un adăpost. Cu mustățile înghețate și ochii triști, ajunse la scorbura bufniței Sofia.

– Bufniță Sofia, te rog, lasă-mă să mă adăpostesc! Mi-e foarte frig și sunt epuizat! ceru iepurașul, cu o voce tremurândă.

Bufnița Sofia se uita la iepurașul mic ce tremura la fața scorburii. Gândurile ei erau împărțite: "Ar trebui să-l ajut... e doar un pui speriat. Dar și Vica părea nevinovată, și uite ce s-a întâmplat. Nu pot să mai risc… Oare greșesc judecându-l doar pentru greșelile altora?"

Ezită, dar suspiciunea o copleși. În cele din urmă, bufnița își scutură penele și spuse rece:

– Nu o voi face! Am fost păcălită o dată de vulpe și nu voi mai ajuta pe nimeni. Descurcă-te singur!

Nor a plecat trist și dezamăgit. În timp ce își continua drumul, alunecă pe o bucată de gheață și se trezi cu botul înfipt în zăpadă.

– Uf! Ce zi rea! suspină el, încercând să se ridice din nămeți.

Deodată, un sentiment de panică îi cuprinse inima. „Ce se va întâmpla acum?”, se întreba el, simțind greutatea viscolului rece în oase.

Din apropiere se auzeau pași. Când Nor și-a ridicat speriat privirea, a văzut un lup mare și fioros. Prâsnel se aplecă îngrijorat, cu ochii mari și plini de nerăbdare:

– Și ce-a făcut lupul? L-a mâncat pe iepuraș? întrebă el, privind tensionat spre Zână.

Zâna zâmbi jucăuș, ridicând o mână pentru a-l liniști.

– Prâsnel, ai răbdare, nu te grăbi. Ascultă cum s-a întâmplat... îl îndemnă ea cu calm.

Zâna își coborî vocea, adăugând un aer de mister.

– Lupul l-a privit pe iepuraș și i-a zis cu o voce surprinzător de blândă: „Ce faci aici, iepurașule? Nu ți-e frig?”

Prâsnel clipi de câteva ori, uimit.

– Adevărat?! A vorbit așa? Credeam că lupii urlă, nu întreabă! spuse el surprins.

Zâna i-a răspuns cu răbdare.

– Da, Prâsnel. Uneori, lucrurile nu sunt așa cum ne așteptăm. Ascultă mai departe...

Zâna își reluă povestea, iar vocea ei deveni din nou blândă și caldă.

Nor, înfrigurat, cu greu reuși să șoptească:

– Am încercat să găsesc adăpost, dar nimeni nu mă ajută... Cred că voi îngheța aici.

Lupul se apropia încet, dar în loc să fie fioros, îi întinse botul prietenos.

– Vino, te duc la bârlogul meu. Nu pot lăsa un suflet mic să moară de frig.

Nor, surprins de bunătatea lupului, a primit ajutorul și a ajuns într-un bârlog cald și primitor. Acolo, lupul l-a ajutat să se încălzească cuibărindu-se lângă el, iar iepurașul a adormit recunoscător.

După ce a ascultat povestea, Prâsnel s-a apropiat de Zână, cu o privire ușor confuză.

– Zână, dar... crezi că eu aș fi iertat vulpea dacă aș fi fost bufnița și l-aș fi ajutat pe Nor? Oare aș fi putut?

Zâna îl privi cu calm.

– Poate că nu e ușor să ierți, Prâsnel, dar uneori, iertarea este singura cale prin care putem să ne îmbogățim sufletul. Și chiar dacă ai greși, ai putea învăța din greșeli.

Prâsnel se gândi o clipă, privind zăpada care cădea liniștită în jurul lor. "Oare câte greșeli am făcut eu, și câte șanse am primit să le repar?" gândi el, simțind pentru prima dată importanța propriilor decizii.

Prâsnel privi hârtia mototolită din mâna lui și zâmbi larg cu privirea senină.

– Înțeleg acum! Alegerile noastre contează cu adevărat. Și chiar dacă facem greșeli, putem să fim buni data viitoare! spuse el cu entuziasm.

Zâna, bucuroasă de realizarea lui, îi zâmbi și completă cu înțelepciune:

– Orice ființă are în ea atât bine, cât și rău. E ca și cum fiecare dintre noi are o grădină interioară, cu flori și mărăcini. Dacă udăm florile și le îngrijim, acestea cresc în culori vibrante și se răspândesc, îmbogățind grădina și aducând bucurie tuturor celor care se pot servi din ea.

Prâsnel râse imaginându-și o grădină plină de flori colorate și mărăcini care, deși prezenți, nu puteau să înflorească și nici să se înmulțească.

– Așadar, dacă ud florile cu licoare de bucurie și surâsuri, ele cresc mari și puternice, umplând grădina, iar mărăcinii nu mai au loc? întrebă el, încercând să fie serios, dar neputând să-și stăpânească râsul.

Zâna aprobă cu un gest însoțit de un zâmbet larg.

– Exact! Așa că, este important să hrănim binele din noi, alegând să răspândim bucurie.

– Exact, micuțule elf! spuse Zâna, atingându-l ușor pe umăr cu bagheta ei strălucitoare. – Și acum, haide să continuăm dansul nostru prin zăpadă, căci iarna e prea frumoasă pentru a fi pierdută în gânduri grele!

Cei doi lăsau în urmă urme jucăușe, în timp ce fulgii mari cădeau neobosiți, învăluindu-i într-o lume fermecată în care totul devenea posibil.

„Iarna, cu toate capriciile ei, poate aduce și cele mai frumoase lecții!”, gândi Prâsnel, zâmbind larg și simțind că a învățat o lecție importantă.